Mefisto's HELL

Citind acest articol precum si acesta dar si acesta, observ cum toata lumea este neplacut surprinsa de faptul ca se copiaza in draci in tara asta. Toti se intreaba De Ce?

Ei bine pentru ca asa am fost invatati. Din scoala generala pana la terminarea facultatii si chiar mai departe suntem invatati sa copiem. Nimeni nu ne invata sa culegem informatii, sa le prelucram si pe baza lor sa ne formam o opinie proprie pe care s-o argumentam.

In scoala, la materia “Limba si literatura romana” nu este aproape nimeni invatat sa scrie un comentariu ci este, intr-un fel sau altul, fortat sa cumpere carti de comentarii, sau sa invete ca pe poezie comentarii scrise de altii. Cei care nu cumpara, sau nu invata ca papagalul, se descurca descarcand de pe internet diverse comantarii si analize literare de pe siturile dedicate (referat.ro, ereferate.ro, regielive.ro etc.). Cei care incearca sa-l faca totusi (macar sa-l scrie ei) baga citate intregi (daca nu total) din cartile de specialitate. Pana si cartile de comentarii scoase de mai marii nostri dascali doctori docenti sunt de fapt culegeri de paragrafe din autorii de renume (in special G. Calinescu – Istoria literaturii române) frumos aranjate (eventual si poze daca se poate) intr-o carticica.

La alte materii cand un elev (student) are de facut referate despre un subiect, acesta il ia de pe internet, din diverse carti, il modifica, eventual il traduce, il prelucreaza nitelus ca sa-i dea impresia profului ca este nou (cu toate ca nu intelege nimic) si il preda triumfator pentru  lua o nota de trecere. Licentele la fel se dau. In peste 90% din cazuri proaspetii analfabeti absolventi cu studii superioare, isi aleg subiectele in functie de disponibilitatea cumpararii lucrarilor de licente din alte parti (de preferat din alte orase ale tarii astfel incat profii sa nu-si dea seama). Cei mai smecheri sapa internetul, culeg fel de fel de informatii, pe care nu le prelucreaza ci le traduc (de multe ori cu programe si nu din cap) si le incropesc intr-o mirifica lucrare pe care o predau. Si profesorii … le accepta chiar daca-si dau seama ca sunt copii patetice .

Si atunci eu ma intreb de ce ne tot intrebam de ce altii ne, sau copiaza din alte parti ? Pana la urma asta suntem invatati sa facem de mici, in scoala, acasa si la serviciu. Creativitatea in Romania tinde spre zero mai ceva ca o functie matematica, fapt dovedid de ceea ce avem in jurul nostru, si privind inclusiv istoria noastra .

Dar ceea ce este cu adevarat demoralizator este ca ceea ce copiem aproape niciodata nu imbunatatim.

Cu alte cuvinte NU EVOLUAM ci facem copy/paste !

Din categoria PARADOXURI DE ROMANIA: Axioma ierbii

Oare de ce in fiecare parc din Bucuresti, sau oricare alt colt din Romania intalnim acest mirific semn ?

Peste tot prin tarile europene in parcuri poti sa te bucuri la discretie de calcatul ierbii din parcuri.

A nostra ce are de nu poate fi calcata, sau mangaiata, (sau fumata) ? E mai speciala sau e atat fragila incat fuge imediat cum o calci, sau tipa cand o calci, poate o fi pe cale de disparitie ???

Daca tot aceasta iarba nepretuita este acolo doar pentru admirat cu ochi/ochiu’ de ce nu pun betoane/asfalt/borduri si acopera totu’ cu un banner verde … e cam acelasi efect…

Plm… Romania …

Primita pe mail:

Zugravul.
Are o ţigară în colţul gurii şi chef de muncă în colţul îndepărtat al vieţii. Tricoul rupt de pe el nu-ţi dă nici o idee despre onorariul pe care îl va cere la capătul unei zile de spoit în lene, pe un perete care nu se poate opune sau fugi. Ideile lui sînt alea din reclama de la bere. Nevoile sînt cele naturale, şi în multe dintre ele apare şi un copac, exact ca în cazul cîinilor. Viaţa lui e şi ea o reclamă: la societatea modernă, care a reuşit cumva să elimine selecţia naturală.
Acum 30 de mii de ani, zugravul ar fi fost ucis pe loc, după primul cerb desenat strîmb în peşteră, la Lascaux .

”Baba urbană ”.
Spre deosebire de sora ei de la sat, baba urbană a văzut multe şi ştie tot. Îşi urăşte, în ordine, nora, vecina, vecinul, administratorul, cartierul, oraşul. Paradoxal, îşi iubeşte însă ţara, chiar dacă nu-I poate găsi alte calităţi decît acelea cu care a rămas din cartea de română, 1955. ”Baba urbană” bănuieşte că totul în jurul ei e făcut s-o fure: administraţia blocului, compania de gaze, străinul care tocmai a intrat în hol şi se uită suspect la cutiile de scrisori. Asta nu-I face în nici un fel viaţa mai bună. Destinul babei e să moară, iar ea acceptă asta şi nu se mai ocupă cu absolut nimic. La noi lipsesc cu desăvîrşire babele din America , alea care se duc voluntare la ONG-uri, sau alea din Franţa, care merg la mitinguri, cînd nu citesc literatură de stînga. Babele noastre doar voteaza, maninca mult, birfesc toata lumea si circula gratis cu RATB.

Şoferul manelist.
E rapid, pentru că nu poate fi nimic altceva, în afară de negustor de droguri sau combinator de terenuri. Cel mai bun lucru din viaţa lui e motorul, făcut de un neamţ cu mult mai deştept, însă şoferul nostru nu pare să sesizeze ironia. Îi place să împartă: pumni, muzică, opinii.
Ştie despre tine că eşti prost. Ştie că el e deştept, iar viaţa, în felul ăsta, devine foarte simplă. De-aia şoferul manelist e cel mai relaxat dintre românii care au rămas în ţară . Cînd te întrebi de ce Mazăre a pus palmieri la Constanţa , răspunsul e limpede pe şosea: pentru că maimuţele erau deja acolo. Şi nici n-aveau duşmani naturali.

Inginerul.
A lucrat cîndva în cercetare. Revoluţia l-a prins la planşetă, desenînd clădiri urîte, cu speranţa că într-o bună zi va fi lăsat să fie genial. Cînd a fost lăsat, a continuat să fie el însuşi, cu program clar: Dimineaţa la 8 la serviciu, la 5 acasă, la 8 la a doua sticlă de vin. Înăuntrul lui sînt o mulţime de bagaje desfăcute şi lăsate aşa, în lipsă de o nouă destinaţie: literatură SF, poeţi optzecişti, două-trei iubiri, neapărat consumate la Costineşti, cu Radiovacanţa undeva în surdină. Se mişcă greu printre ele şi de-aia e deprimat. Speră să vină vremuri mai bune, chiar şi cînd apar la orizont, el speră că o să-i bată la uşă, să-l ia de mînă pînă în Germania, unde sigur cineva ştie de lucrarea lui de diplomă, o revoluţie la vremea ei.

Bogatul.
În ciuda previziunilor optimiste ale telenovelelor, bogaţii nu plîng. Nu au de ce, nu au cînd, nu le-a adus aminte secretara. Cei mai mulţi nu ştiu că sînt bogaţi – pentru că nu se mai măsoară în raport cu tine, ci în raport cu alţi bogaţi. Chestia asta aduce cu sine o situaţie pe care nici psihologul plătit cu 200 euro/ora n-o poate rezolva: sînt bogaţi cu Mercedes care suferă că n-au Bugatti. Bogatul român are şi o altă problemă: nu e bogat decît aici. Cînd iese din ţară ,e doar ostentativ.

Băiatul de club.
El e în general fiul celui de mai sus (bogatul daca n-ai dedus). Ziua lui de muncă e noaptea, spaima lui e moartea de plictiseală. Exemplarele cele mai robuste rezistă fără mîncare o săptămînă şi pînă la două zile fără paparazzi.
Ideile lui sînt simple: moşule, du-te tu la şcoală, dacă n-ai bani de distracţie! Zilele lui sînt numărate: le numără presa de scandal şi poporul odată cu ea, cînd scoate din frigider brînza, la o salată de roşii tăiate repede, pînă nu începe Magda la OTV.

Toţi ăştia au rămas în ţară . Restul au plecat, şi nu în concediu. Or mai fi şi alţii, nu ştiu, e treaba institutelor să ne zică. Ce vreau eu să vă spun e altceva:

Uitaţi-vă la ei şi încercaţi apoi să vă închipuiţi că, din marfa asta, trebuie să facem o naţiune.

TRIST… DA’ ADEVARAT